Ultimul album Megadeth – revanșa lui Dave Mustaine
Personal, ca unul care a luat Megadeth de la origini, de pe vremea când Dave Mustaine avea vocea unui copil căruia i-ai spart mingea care ți-a spart geamul de la baie, nu credeam că o să mai apuc ziua în care să aud un album Megadeth atât de legat, coerent și uns cu toate alifiile metalifere, fără să sune a „hai să mai scoatem un rahat de album, ca să mai luăm niște bani de la fraieri”.
Pentru că, să fim serioși, majoritatea trupelor ajunse la vârsta asta ori scot albume de adormit copiii, ori trăiesc exclusiv din tricouri și insigne cu numele lor.
Dar nu și Dave.
După vreo 43 de ani, Mustaine încă mai are benzină-n pistoane, presiune în instalație și suficient chef de scandal cât să producă unul dintre cele mai faine albume ale sale, fără să miroasă a naftalină și fără să pară că cineva i-a pus limitator de viteză.
Din capul locului vă spun că sunetul chitarelor e mai greu decât o stea neutronică la apus, e un sunet de lavă groasă, dospită, de-ți lipește difuzoarele de pereți și vecinii de spitalul de la Socola.
Dirk Verbeuren bate-n tobe mai ceva ca un călugăr la toacă, care tocmai a descoperit că i-a rămas ceasul în urmă și întârzie la slujbă.
Omul nu cântă, demolează.
Comparativ cu el, unii foști toboșari Megadeth par că băteau în masă la restaurant, așteptând ospătarii să le ia comanda.
Teemu Mäntysaari taie solourile mai ceva ca laserul de la Măgurele.
După opinia mea, tipul e un pic mai viril decât Marty Friedman, nu ca stil, ci ca intenție.
Friedman te seducea, în timp ce Teemu te ia de guler, te trântește pe scaun și-ți arată care-i treaba cu chitara.
Bass-ul lui James LoMenzo e ca un motor de TAF (tractorul ăla de merge pe drumuri imposibile): nu-l vezi, dar dacă se oprește, se prăvălesc buștenii peste tine.
Pe albumul ăsta, vocea lui Dave, în sfârșit, nu mai e într-un război civil cu inginerii de sunet, ba chiar se pupă excelent cu metalul, pe alocuri fiind mai tăioasă decât pachetele lui Bolojan și mult mai convingătoare decât orice discurs motivațional de pe LinkedIn.
După această minunată introducere, să trecem și la piese.
1. Tipping Point
Dragii moșului, piesa asta intră în album ca o ușă delicat deschisă de trupele SWAT cu berbecul.
Începe calm, te lasă să crezi că știi ce urmează, apoi te ia pe sus ca un interviu la ANAF.
După 30 de secunde, solourile sar pe tine din toate părțile, tobele aleargă pe pereți, iar metalul vine din toate direcțiile ca facturile după sărbători.
Cea mai tare piesă de pe album și de mai multe decenii încoace.
Fără discuții și absolut niciun dubiu.
2. I Don’t Care
E un punk thrash la care strofele și refrenul sunt de nota 3–4.
ÎNSĂ, după minutul 2:10, Teemu intră și spune: „Ia, dați-vă un pic la o parte!”.
Solo-ul rupe, Dirk bate de parcă e urmărit de fisc, iar Dave jonglează armonii ca un pizzaiolo napolitan cu cinci ristretto la bord.
Ascultați de la 2:10.
„Restul e tăcere”, cum zice un titlu celebru de film.
3. Hey, God?!
Thrash metal de vorbit cu tavanul și chiar mai sus.
Ritm greu, sunet plin și un refren care te prinde fără să țipe.
E genul de piesă pe care o asculți o dată, și încă o dată, și încă o dată…
A doua ca valoare pe album, fără prea mult scandal.
4. Let There Be Shred
Titlul spune tot, ca-n Biblie.
Aici nu se filozofează, nu se explică, nu se negociază.
Teemu aleargă pe grif cu solouri mai ascuțite decât lamele Gillette, iar Dirk îl ține din spate cu bocancul apăsând până la fund pedala de accelerație.
O piesă mai vie decât o lumânare în noaptea de Înviere.
Merge s-o asculți lunea, înainte de a pleca la serviciu.
5. Puppet Parade
Început ca Almost Honest, dar pe steroizi.
Strofele sunt atât de heavy, că-ți vine să-ți verifici tensiunea.
Refrenul mai lasă un pic din presiune, dar, per total, piesa ține bine linia orizontului.
Ideală înainte de ședințe, interviuri sau întâlniri cu oameni care ți-au furat ideile zicând că sunt ale lor.
6. Another Bad Day
Refren bun, restul mai plimbăreț.
Dar solourile… Mamă-mamă!
Aici Teemu și Dave se joacă de-a „cine-o rupe mai elegant”.
Și amândoi câștigă.
7. Made to Kill
Dirk intră în tobe ca un marfar fără frâne în gară, Dave vine cu un riff mai greu decât turnul din Pisa dacă ar cădea invers, Teemu sare de colo-colo pe chitară, iar piesa nu mai slăbește deloc.
Metal cât clopotele de la Catedrala Neamului și thrash autentic, cu miros proaspăt de anii ’80.
8. Obey the Call
Sună ca alarma de dimineață într-o unitate militară.
Apoi vine peste tine ca o coloană de tancuri care n-a primit ordin de oprire.
Perfectă înainte de: ședințe cu directorul, discuții incomode, bilanțuri lipsite de sens sau mers la dentist.
9. I Am War
Titlu agresiv, piesă surprinzător de melodioasă.
Război și pace în același timp.
Solourile nu sunt cântate, sunt livrate prin artilerie.
10. The Last Note
Thrash nostalgic, un fel de testament thrash al lui Dave.
Da, sună ciudat, dar funcționează.
Mai multă atmosferă, mai puțin uragan.
11. Ride the Lightning (bonus)
Revanșa lui Dave, punct.
Sincer și cu mâna pe aortă, îmi place mai mult varianta lui Dave: e mai rapidă, mai curată și mai heavy decât toate cele pe care le-a avut Metallica de-a lungul vremii.
O actualizare a trecutului, o imortalizare a unei piese legendare.
12. Nobody’s Hero (Digital Expanded Edition Song)
Piesa aia care nu te caută; stă pe canapea și te lasă să vii tu.
La început pare gri, apoi începe să se lipească de tine ca oboseala bună.
Din aceeași familie cu A Tout le Monde, In My Darkest Hour și Trust.
Solourile, ca de obicei, fac deliciul piesei și abia îl aștepți pe Teemu să iasă din colțul lui și s-o rupă pe genunchi.
Nu, nu e final de Megadeth, pentru că Dave Mustaine pare genul de om care o să scoată albume și din purgatoriu, dacă e cazul.
Cu albumul ăsta, Megadeth nu doar că își reconfirmă statutul, dar mai și arată degetul mijlociu timpului.
Pentru că, da, Megadeth încă merge.
Al naibii de bine.
Mulțumim, Dave, mulțumim, Megadeth!
Anamaria Ionescu despre ”Templieri”
Draga de Ami (Anamaria Ionescu) mi-a făcut marea surpriză și onoare să vorbească despre niște povești tare dragi mie, zicând aci despre ”Nepovestitele trăiri ale templierilor români”.
Săru’ mâna maxim, draga mea, plecăciuni și pupăciuni!
Fuse un an fain, ceea ce ne dorim și pentru la anul și la mulți ani!
Eh, dragii moșului, iată-ne și la finele anului 2025, un an fain pe alocuri și foarte fain din alte puncte de vedere, un an în care mi s-au împlinit, am experimentat lucruri noi, interesante și în care am învățat și am luat aminte.
Dați click pe link-urile respective și veți vedea cu ochii voștri despre ce vă voi povesti în continuare.
Am început anul fain și călduț, cu niște bunătăți sub formă de semne de carte și cănuțe de savurat ceai, cafea sau vin fiert, având imprimate copertele cărților apărute în franceză și engleză, apoi, la început de ianuarie, Cristina Lazăr, pe al său Cărți Blog, mi-a făcut o preafrumoasă recenzie a primului volum din Povestiri din aeroport și de pe lângă – Cartea I apărut în 2024 la minunata Editură Lebăda Neagră din Iași.
Pe 11 aprilie am avut șansa de a fi prezent la evenimentul literar al anului, zicând aci de Festival du Livre de Paris 2025, grație invitației Institutului Cultural Român Paris și a Ambasadei României în Republica Franceză, unde am fost alături de maestrul Dan Burcea, domnul Thomas Boitel, fondatorul editurii Atramenta, doamna Doina Marian, directoarea ICR, doamna Anca Diaconu, domnul Pompiliu Constantinescu și toți ceilalți inimoși din cadrul ICR și al Ambasadei României care au asigurat bunul mers al evenimentelor la standul României.
Sfârșitul lunii aprilie m-a găsit în podcastul prietenei Corina Ozon, unde am vorbit relaxat câte-n lună și-n stelele cărților, dar și al complicatului lor drum către cititori.
În luna mai am profitat de NotebookLM și am realizat o serie de podcasturi virtuale – Deep Dive Podcast – la toate cărțile apărute.
Sunt scurte, faine și numai bune de ascultat în mașină, când spălați vasele sau tăiați lemne pentru sobă – mai jos aveți link-uri pentru:
– cărțile apărute în limba română;
– cărțile apărute în limbile franceză și engleză.
Luna iunie mi-a adus încă o bucurie: apariția celui de-al doilea volum de aventuri aviatice în limba franceză, Histoires de l’aéroport et des alentours font leur retour!
Maestrul Dan Burcea a semnat prefața cărții zicând că „Adrian Voicu a scris un nou capitol care îmbogățește domeniul literaturii umoristice pe care îl cultivă cu bucurie și talent. Aceste povești prind viață, încântând ochii și urechile celor care le citesc și, cu atât mai mult, ale celor care le trăiesc.”
Tot în iunie am fost desemnat câștigător al premiului ”Vintilă Horia” la Festivalul de Creație Literară ”Titel Constantinescu” de la Râmnicu Sărat, festival organizat de maestrul Constantin Marafet.
Sfârșitul lui Cireșar mi-a adus încă o veste minunată, și anume, apariția volumului Povestiri din aeroport și de pe lângă – Cartea II, tot la prietenele de la Editura Lebăda Neagră.
Începutul lui august m-a bucurat cu descoperirea unei recenzii despre Cartea I a Povestirilor din aeroport și de pe lângă făcută de fetele de la Literatura pe tocuri.
Sfârșitul lui septembrie m-a găsit la Festival d’Arts Roumains de la Ronchin, la invitația pictorului de mare anvergură, Ciprian Muntiu, și a promotorului cultural, Ana-Maria Birta și unde ne-am simțit ca și când ne-am fi știut din copilărie.
A fost un an bun și fain, ceea ce-mi doresc și pentru anul care vine, dacă nu și mai și!
Vouă, tuturor, mulțumiri multe că-mi căutați cărțile și că mă citiți, stați cu ochii pe aici că mai am de povestit.
Vă pup maxim și vă doresc un an mai fain decât cel ce tocmai se duce!
La mulți ani cu zâmbete!
********************
Version française
Eh bien, chers amis, nous voilà arrivés à la fin de l’année 2025, une année belle par moments et très belle à d’autres égards, une année au cours de laquelle des choses se sont accomplies pour moi, où j’ai expérimenté des choses nouvelles et intéressantes, et durant laquelle j’ai appris et retenu des leçons.
Cliquez sur les liens correspondants et vous verrez de vos propres yeux de quoi je vais vous parler par la suite.
J’ai commencé l’année de manière agréable et chaleureuse, avec quelques gourmandises sous forme de marque-pages et de mugs pour savourer le thé, le café ou le vin chaud, imprimés avec les couvertures de livres parus en français et en anglais. Puis, au début du mois de janvier, Cristina Lazăr, sur son Cărți Blog, m’a offert une très belle chronique du premier volume de Povestiri din aeroport și de pe lângă – Cartea I, paru en 2024 à la merveilleuse maison d’édition Lebăda Neagră de Iași.
Le 11 avril, j’ai eu la chance d’être présent à l’événement littéraire de l’année, à savoir le Festival du Livre de Paris 2025, grâce à l’invitation de l’Institut Culturel Roumain de Paris et de l’Ambassade de Roumanie en République française.
J’y ai été aux côtés du maître Dan Burcea, de Monsieur Thomas Boitel, fondateur de la maison d’édition Atramenta, de Madame Doina Marian, directrice de l’ICR, de Madame Anca Diaconu, de Monsieur Pompiliu Constantinescu, ainsi que de tous les autres membres enthousiastes de l’ICR et de l’Ambassade de Roumanie qui ont assuré le bon déroulement des événements au stand de la Roumanie.
La fin du mois d’avril m’a trouvé invité dans le podcast de mon amie Corina Ozon, où nous avons parlé, en toute décontraction, de mille et une choses autour des livres, mais aussi de leur chemin compliqué vers les lecteurs.
Au mois de mai, j’ai profité de NotebookLM et j’ai réalisé une série de podcasts virtuels – Deep Dive Podcast – consacrés à tous les livres parus.
Elles sont courtes, sympas et parfaites à écouter en voiture, en faisant la vaisselle ou en coupant du bois pour le poêle ; vous trouverez ci-dessous des liens vers :
– les livres parus en langue roumaine ;
– les livres parus en langues française et anglaise.
Le mois de juin m’a apporté une nouvelle joie : la parution du deuxième volume d’aventures aéronautiques en langue française, Histoires de l’aéroport et des alentours font leur retour !
Le maître Dan Burcea a signé la préface du livre, affirmant que « Adrian Voicu a écrit un nouveau chapitre qui enrichit le domaine de la littérature humoristique qu’il cultive avec joie et talent. Ces histoires prennent vie, enchantant les yeux et les oreilles de ceux qui les lisent, et plus encore de ceux qui les vivent. »
Toujours en juin, j’ai été désigné lauréat du prix « Vintilă Horia » au Festival de Création Littéraire « Titel Constantinescu » de Râmnicu Sărat, festival organisé par le maître Constantin Marafet.
La fin du mois de juin m’a apporté une autre merveilleuse nouvelle : la parution du volume Povestiri din aeroport și de pe lângă – Cartea II, toujours chez mes amies des Éditions Lebăda Neagră.
Le début du mois d’août m’a réjoui avec la découverte d’une chronique consacrée au Livre I de Povestiri din aeroport și de pe lângă, réalisée par les filles de Literatura pe tocuri.
La fin du mois de septembre m’a trouvé au Festival d’Arts Roumains de Ronchin, à l’invitation du peintre de grande envergure Ciprian Muntiu et de la promotrice culturelle Ana-Maria Birta, où nous nous sommes sentis comme si nous nous connaissions depuis l’enfance.
Ce fut une bonne et belle année, et c’est exactement ce que je souhaite aussi pour l’année à venir — voire encore mieux !
À vous tous, mille mercis de rechercher mes livres et de me lire. Restez attentifs par ici, car j’ai encore des histoires à raconter.
Je vous embrasse très fort et je vous souhaite une année encore plus belle que celle qui s’en va !
Bonne année, pleine de sourires !
Megadeth – Tipping Point: bătrânii lupi ai thrash-ului mușcă din nou!
E vineri seara, ne pregătim de weekend și, dragii moșului, vă mărturisesc cu maximă mândrie că am ajuns la momentul în care Acceleratorul de Particule a început să-mi facă recomandări metal.
Ei bine, și m-a lovit grav și decisiv, cu o trupă dragă mie – o trupă cu care mi-am trăit adolescența metalică alături de rockerimea incipientă din Nehoiu, o trupă care făcea parte din selecta selecție a ceea ce noi numeam, la începutul sălbaticilor, dar intenșilor ani ’90, MCS – Metal Crâncen Selection.
Este vorba, desigur, de Megadeth și de ultimul lor single, ”Tipping Point”, o piesă care te lovește la ficat și îți dă foc urechilor.
Este acel gen de piesă care te aruncă fără avertisment înapoi în camera cu postere șifonate, casete BASF (pentru bogați) ori ORWO (pentru cei mai mulți) și vecini nervoși că dai muzica la limita de spargere a geamurilor și scorojire a pereților.
Începutul este rupere și fulgere – sună atât de bine și de recognoscibil, încât am crezut că m-am întors în anii de naștere ai trupei.
Este thrash de la mama lui, care nu cere voie, nu caută aprobări, doar rupe tot ce prinde în cale.
După ce te face să te prinzi că-i vorba de el, Mustaine apasă pedala până la podea, ”pedal to the metal” cum se zice la noi – iar riffurile scuipă scântei din primele secunde, dând la iveală metal pur, nefiltrat, cu ADN de anii ’80, dar cu mușchi și precizie de 2025.
Riffuri mai ascuțite decât sabia unui samurai, solo-uri mitraliate în rafale sonore și tobe cu ritm de motor cu 24 de cilindri în V.
Însă, dincolo de forță, piesa are și o tensiune personală a lui Mustaine, întocmai ca o spovedanie sub sutana lui Voldemort deghizat în popă de țară.
Teemu Mäntysaari își face intrarea ca un tanc finlandez în floarea iernii: solo-uri precise, tehnice, dar cu suflet, ca și cum ar fi fost acolo de la ”Peace Sells” încoace.
„Tipping Point” nu e doar o piesă, e o declarație – Megadeth nu trage obloanele la prăvălie, ci muşcă mai tare ca oricând, făcându-te să te întrebi cu un regret mai greu decât o stea neutronică: de ce să fie ăsta ultimul lor album?
Însă e și bucuria aia nemărginită în care îți dai seama că bătrânii lupi încă mai pot rupe scena și că thrash-ul adevărat nu moare, ci se regenerează continuu, purtând cu mândrie cicatricile la vedere.
Dacă toate piesele vor suna măcar ca „Tipping Point”, atunci Mustaine va încheia cariera Megadeth într-un mod neegalabil sau foarte greu de egalat.
Și, bineînțeles, pot considera că și-a luat cu vârf și îndesat revanșa față de Metallica, invitându-ne să fim martori, probabil, la cel mai frumos sfârșit din istoria thrash-ului.
Cum a fost la Festival d’Arts Roumains Ronchin 2025
Din cele aproape 2 ore filmate de jumătatea mea mai bună la întâlnirea mea cu cititorii la Festival d’Arts Roumains Ronchin 2025, am extras câteva minute, așa ca să vă faceți o idee despre cât de frumos și de haios a fost.
Încă o dată, mulțumiri Ciprian și Ana pentru invitație și susținere, mulțumiri familiei mele pentru că mi-a fost încă o dată alături.
Tuturor, pupăciuni și toate cele bunele.
De près de deux heures filmées par ma meilleure moitié lors de ma rencontre avec les lecteurs au Festival d’Arts Roumains de Ronchin 2025, j’ai retenu quelques minutes seulement, afin que vous puissiez vous faire une idée de la beauté et de la convivialité de l’événement.
Encore une fois, un grand merci pour l’invitation et soutien à Ciprian et Ana, ainsi qu’à ma famille d’avoir, une fois de plus, été à mes côtés.
À toutes et à tous, de gros bisous et plein de belles choses.